Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Românii au un viitor

        de Ovidiu Pecican

Interviu realizat de Simona Preda

 

– Acest volum, care, iată, a fost şi premiat, Românii şi Europa Mediană. Contribuţii la tipologia culturală a Europei (Polirom, 2021), reprezintă o sinteză a ultimilor 150 de ani din perspectiva celor care fie au teoretizat modul românilor de a fi în Europa, fie au creat prin operele lor anumite tipologii. Cum v-a venit ideea de a scrie?

– Naşterea unei cărţi de acest fel în computerul unui profesor la o facultate de Studii Europene, care a publicat mai multe cercetări despre intersecţiile culturale dintre români, maghiari şi slavi (sau dintre ortodocşi şi catolici; ori, dacă vreţi, dintre scrisul slavon cu litere chirilice şi cel latin cu alfabet latin), se plasează, probabil, într-un orizont mai mult sau mai puţin predictibil. Pe de altă parte, la abordarea modernităţii româneşti – chiar şi în cazul unui medievist, cum m-aş socoti, mai degrab㠖 convoacă mai multe volume fundamentale ale culturii noastre, dintre care să îmi fie permis să enumăr doar câteva: Supplex libelus valachorum de David Prodan, Spiritul critic în cultura românească de G. Ibrăileanu, Istoria civilizaţiei române moderne de E. Lovinescu, Influenţa franceză asupra spiritului public în România: Originile de Pompiliu Eliade, Stat şi naţiune. Statele Unite ale Austriei Mari de Aurel C. Popovici ş.a. Nu sunt, în niciun caz, de ignorat, mai cu seamă că invită intens la dialog, nici unele dintre titlurile semnate de Nichifor Crainic, de Mihai Ralea, O. C. Tăslăuanu, de Mircea Vulcănescu şi de alţi publicişti români. (I-am trecut în revistă pe câţiva dintre oamenii noştri de cultură, dar provocările autorilor străini de pe mapamond, nu doar din Europa, sunt şi mai numeroase.) Treptat, pe parcursul lecturilor, nu o dată reluate şi meditate stăruitor, mi s-a părut că s-ar contura nişte răspunsuri diferite, pe care le-am înscris în pagină. Dar – trebuie să o spun răspicat – ceea ce se vede astăzi este numai o versiune comprimată şi oarecum expediată a unei construcţii care ar necesita mult mai multe abordări şi nuanţări, întinse pe un număr dublu de pagini. Cine ar mai citi însă astăzi asemenea construcţii ciclopice?

– Aşadar, Balcanii – o zonă a tensiunilor, a relativismului, a incertitudinii, a mobilităţii... Este şi un spaţiu al resentimentului, putem vorbi de neşanse istorice? Şi această tensiune rămâne în continuare stimulativă?

– Mărturisesc, nu mă pasionează Balcanii şi balcanismul din cale afară. Nu am confundat niciodată Munţii Haemus cu Munţii Carpaţi, iar România se află în interiorul şi de jur împrejurul unui amplu şi minunat „rotocol” al acestora din urmă. Eseul meu încearcă să ofere argumente contrarii ipotezei balcanice, intens speculate nu numai de autori ostili românilor, precum Eder, Sulzer ori Roesler, odinioară, ci şi de amatorii de „delicateţuri” orientale, de la şerbet şi halva la ciubuc şi peşcheş. Prin însuşi acest fapt, el oferă posibilitatea unei recalibrări mentale a românilor, restabilindu-le legitimitatea ocupării unui loc centro-european; nu mă refer atât la un topos geopolitic, deşi, fără îndoială, este vorba şi de aşa ceva, cât de un amplasament antropologic, psihic, comportamental şi de o componentă identitară colectivă.

Revenind la Balcani, nu cred în şanse şi neşanse istorice altfel decât ca rezultat al bunei sau proastei guvernări pe fundalul unor mai vaste şi mai îndelungate megatendinţe civilizaţionale. Balcanii au potenţial şi au dovedit-o devreme. Dar totalitarismele postbelice au căzut cu răsunet în cascade de sânge şi ele pot oricând recidiva, câtă vreme axa intereselor planetare ori faliile civilizaţionale trec şi pe acolo.

– Este medioeuropeanul un „isteric” (ce se întâlneşte cu excentricitatea omului lui Musil), un „infantil” (Nemoianu), un defazat, un „visător” fără ancore stabile?

– Este un ins care face faţă după puteri, căzând în tipare mai vechi sau reactivându-le, imitate ori adaptate într-o manieră inedită, proprie. Medioeuropeanul este câte ceva din toate cele enumerate, în funcţie de împrejurări. Dar el este şi multe alte lucruri, după cum o dovedesc atâtea cazuri de medioeuropeni „transplantaţi” cu maxim succes în alte arealuri civilizaţionale şi culturale.

La urma urmei, ce pot însemna toate aceste etichete? Psihologia şi psihiatria au renunţat deja oficial la eticheta „isteriei”, socotind-o prea vagă, deci inexactă. Isteric poate părea orice ins cu o agitaţie psihomotorie mai subliniată. Excentricitatea nu este altceva decât părăsirea fără complexe a mainstream-ului, iar despre ea vorbeşte mai bine decât mine Jules Verne atunci când o detectează la bravul şi onorabilul Phileas Fogg. Infantilism? Să fim serioşi! Cine nu are o doză considerabilă de copilărie neatenuată şi nedisimulată nu este decât un bătrân morocănos şi constipat, indiferent de vârsta lui (Lucian Blaga lega destinul culturilor mici tocmai de normarea după criteriul unei copilării atemporale, dar activate metodologic, fie şi numai pe urma unei adeziuni iniţiale instinctive). Visătorul este un romantic, un idealist. Fără asemenea dimensiuni am sta perpetuu cu capul în ţărâna pozitivist-utilitaristă, nemaivăzând dincolo de aparenţele clipei. Dacă medioeuropeanul însumează toate aceste trăsături, cu siguranţă că nu este un bizar, ci mai curând eroul unei aventuri perpetue.

– Falia dintre proiecţie şi realitate (identificată de dumneavoastră la Stere, Bibo, Kennan) rămâne o constantă istorică a insului din această zonă?

– Într-un mod particular, pentru că, altminteri, e tot aşa şi în cazul oamenilor din alte arealuri. Doar dozajele şi tonalităţile acestui binom diferă. Dar toate acestea au o variabilitate care merge până la nivelul individului. În plus, sunt mai mult o adiere de fundal până când împrejurări favorabile manifestării lor apar, se configurează...

În noi se împletesc multe firicele greu de desluşit. Moşteniri, afinităţii, achiziţii proprii... Rezultatele unor trieri pe jumătate neştiute, dincolo de „îmi place – nu-mi place”... Unii iubim ceea ce recunoaştem, alţii recunoaştem ceea ce iubim. Interiorizăm sau expulzăm datoria, ne conformăm sau ne răzvrătim... Complexităţile firii proprii, ale grupului nostru de apartenenţă, ale lumii-civilizaţie căreia îi aparţinem depăşesc contribuţiile, adeseori unilaterale sau punctuale, ale tuturor şcolilor de psihologie individuală, de grup, colectivă. Suntem pe un patinoar cu gheaţă subţire şi nu tocmai transparentă. Dar tocmai de aceea există posibilităţi nenumărate de explorare.

– Identific în volum mai multe concepte subtile cu care aţi construit – admirabil, de altfel – întreaga argumentaţie: umanitatea medioeuropeană, ethosul românesc, identitatea naţională, sentimentul românesc... Ce le uneşte, ce element comun găsim în toate aceste raportări de nuanţă?

– Sunt concepte banalizate prin îndelungata întrebuinţare, cele mai multe. Tocmai de aceea, au devenit un bun comun şi pot fi folosite ca elemente de sprijin. Pe de altă parte, intrând în rulajul comun, nuanţele şi reliefurile li s-au netezit şi estompat, nu poţi merge foarte departe cu ele în direcţia preciziei şi a acurateţei. Tocmai de aceea, printre altele, mi-am subintitulat cartea eseu, nu cercetare ştiinţifică. Cum însă perspectiva pe care m-am plasat este una panoramic㠖 fireşte însă că şi cu transfocări asupra unor realităţi: capitala, mahalaua, Mitică, autoexilatul –, acest gen de „pierderi” nu alterează ansamblul, viziunea generală.

Cât despre ce anume le uneşte – e limpede: toate se referă la omul social şi constructele lui mentale referitoare la apartenenţa de macrogrup.

– Cum ne raportăm la Ardeal? Vorbiţi de un anumit caracter epic, deosebit de lirismul moldovenesc şi de intelectualismul tipic celor din sud.

– Transilvania nu este lipsită de mari poeţi, Lucian Blaga este unul dintre chipurile luminoase ale poeziei locului. Cu toate acestea, problemele de factură socială şi politică, ba chiar şi istorică, ale oamenilor din această zonă locuită de români au obligat, după toate aparenţele, la desluşiri mai puţin fantasmatice, mai ancorate în mecanica pragmatică a vieţii, în rigorile ei bătătorite. A fi transilvănean ţine, se crede, cumva, de încăpăţânare, de lentoare metodică, de o anume rigiditate formală, de un constructivism neprecipitat, dar metodic, de anduranţă la frustrare pe termen mediu şi lung; dar şi de un anume mod al toleranţei, de polilingvism, de un soi de adaptabilitate care – în cazurile „bune” – prezervă ceva din concepţiile vintage despre onoare şi responsabilitate. Să nu idealizăm însă neverosimil. Transilvăneanul este european median, aparţine unei Europe cosmopolite, semeţe şi adeseori conflictuale. Nicolae Iorga credea că românii au învăţat, prin Şincai, Petru Maior şi Samuil Micu, dar mai apoi şi prin Gheorghe Lazăr, naţionalismul ardent şi radical uneori de la... maghiari, din cultura civică maghiară. Dacă aceste trăsături, toate sau doar unele, marchează o prevalenţă în condiţionările atracţiei către epic, Transilvania este preponderent epică. Dar dacă te gândeşti mai bine, la originile artei europene epicul şi liricul se îngemănau. Ba, mai mult: poezia presocraticilor conţinea şi filosofia (Hesiod, Parmenide etc.). Lucruri complicate şi seducătoare...

– Avem – ierarhic structurând – oraşul (cu accent pe Bucureşti), mahalaua, periferia urbană şi maidanul. În ce relaţie se află toate aceste toposuri, ce le unicizează, cât de relevante sunt în emiterea unui locatar anume cu particularităţi distincte?

– Cu toate aceste toposuri ne referim la spaţii ale locuirii şi la spaţii frecventate şi „cartografiate” mental de omul citadin. Mahalaua, metocul, periferia în general, maidanul corespund unor delimitări făcute în timpi istorici desfăşuraţi de vocea anonimă a comunităţilor româneşti. În alte limbi, la alte comunităţi, s-ar numi banlieu, favella ori slum. Ele sunt rezultatul unor procese demografice, al unor dinamici populaţionale, dar şi al unor moduri ale convieţuirii urbane şi definesc mereu o marginalitate topografică ce echivalează şi cu o marginalitate socială şi culturală. Sunt spaţii germinative unde viitorul se urzeşte, contrariile se ating – contondent şi strident, de cele mai multe ori –, unde viitorul îşi exersează variantele, cele mai multe dintre ele rămânând previzibile şi devenind prezenturi şi apoi trecuturi relevante statistic, dar de unde, uneori, răsare şi performanţa impredictibilă. În timp, prin continua acumulare de resurse umane, prin venirea de noi meteci, fostele margini se „deplaseaz㔠(rămânând pe loc, desigur), spre centru, a doua şi a treia generaţie a locuitorilor lor devine „de-a locului”, urbană în toată puterea cuvântului, eventual reprezentativă pentru macrotoposul citadin, de-al lungul şi de-a latul lui. Dezvoltă alte reflexe sociale, practică alte strategii de inserare socială, îşi modifică atitudinile, gesturile, aspectul, uneori şi fizionomia.

Cât de relevante pot fi deci pentru locatarul lor? Depinde despre ce vorbim. Locatar e şi locuitorul lor tipic, dar şi individul cu un mod de a fi particular, numai al lui. Un bilanţ istoric va arăta cum stăm. Citadini, dar ţărani depeizaţi, au fost şi scriitorul din Haimanale, şi locuitorul bojdeucii din Ţicău. (A nu se confunda cu „Eminul meu iubit”, născut la conacul cam dărăpănat al familiei, dar nu propriu-zis în sat, ci printre aristocraţi modeşti şi cam scăpătaţi, şi cutreierând „oraşul furnicar” mereu cu „codrii de aram㔠şi „pădurea de argint” în fundalul propriei sensibilităţi.) La vârf, mitocanul, mahalagiul, provincialul aclimatizat poate fi orice – lui Take Ionescu i se reproşa extracţia din rândul „stării a treia”, ca fiu de negustor şi self-made man într-un Partid Conservator plin de moşieri şi de boierime – ţi poate năzui oricât.

Astăzi, lecţia acestor toposuri ne proiectează într-un spaţiu populat de „cocalari” şi de demagogi care, după ce comunismul a impus, în primii săi ani, mai ales pegra satelor şi a muncitorimii, acum dezvăluie infinitele posibilităţi ale celor cu şcoala făcută pe sponci, a unor şomeri disponibili în oricare dintre cele patru vânturi ale politicii. Şi încă n-am văzut destul...

– Şi Mitică? Celebrul Mitic㠖 ce se bucură de un întreg subcapitol (savuros, trebuie să recunosc) în această carte – cărui spaţiu îi aparţine de facto şi care sunt trăsăturile lui?

– Mă gândeam că lucrurile sunt clare în privinţa lui Mitică. El este un om de spirit – un homme d’esprit – o adaptare central-europeană a unui model prestigios occidental (francez), popular mereu, din secolul al XVII-lea încoace, din vremea saloanelor literare ale secolului lui Ludovic al XIV-lea. Nu avem „mitici” în veacul fanariot, surâsul oriental nu are de-a face cu spiritul efervescent înrudit cu şampania, nu cu filigeanul. Umor, dar convertit în ironie, adaptat la situaţia momentană, mereu reînnoit, stârnind stupoare şi extaz celor incapabili să îl practice, impunând un stil al evoluţiei sociale neapărat urbane, cu variantele sale: pince sans rire, cu faţa marcată de o morgă severă sau apatică, dar stârnind entuziasm hilariant, ori zâmbind „subţire”, complice şi nu prea, tăvălindu-şi „victima” în ridicol...

– Afirmaţi că junimiştii au ştiut, s-au descurcat cu identificarea unui ethos românesc – şi avem modelele clasice ale literaturii – dar interbelicii cum au procedat?

– La o privire atentă, observăm că, vrând asta sau nu, interbelicii au ieşit, mai toţi, de sub mantaua generoasă, deşi irascibilă, a lui Nicolae Iorga. Tot programul generaţiei ‘27 se resimte de pe urma iorghismului cultural, nu neapărat pe latura lui sămănătoristă (contestată aprig şi sarcastic de Cioran, inventatorul formulei de „neant valah”, dar cultivată nu fără fior de Mircea Vulcănescu şi de Constantin Noica), ci în direcţia ortodoxismului (ca la Nae Ionescu şi la cărturarii „Rugului Aprins”) ori a savantlâcului enciclopedist şi a mesianismului naţional (precum la Mircea Eliade). Nu numai că dreapta culturală alunecând spre extremism s-a împărtăşit din gheizerul necontenit al lui Iorga, ci şi activismul extremist de dreapta (cu Căpitanul în frunte, dar şi cu alţi exponenţi ai acestuia, precum Ion Moţa). De vâlvătaia lui Iorga nu a scăpat, dacă te uiţi bine, nici Nichifor Crainic şi mă întreb dacă părintele Stăniloae, format în siajul marii teologii şi al Sfinţilor Părinţi, nu a asimilat, cu sau fără conştiinţa faptului, la rândul său, din hrana oferită de marele istoric, literat, dar şi politician de la Vălenii de Munte. Influenţa enormă a lui Iorga – şi a unora dintre cei de mai sus – se poate observa în răsucirea radicală a spiritualului liberal (în opinii) interbelic, causeur-ul şi eseistul literar N. Steinhardt, convertit în temniţele comuniste nu doar la ortodoxie, ci la ortodoxism şi românocentrism.

Faţă de junimişti, cosmopoliţi şi europeni, oameni de echilibru, boni viveuri, interbelicii au fost oamenii exceselor şi ai unor mari elanuri nu tocmai bine ţintite. Ei s-au aliniat cu zel la o Europă care părăsea, tot mai mult şi mai periculos, calea democraţiei şi a toleranţei, păşind înspre rasism, antisemitism şi ultranaţionalism. Şi au făcut asta fără scuza că nu ar fi fost înzestraţi cu raţiune sau că ar fi pariat pe activitatea inconştientului personal, aşa cum s-ar fi putut scuza, de ar fi dorit-o, avangardiştii.

Calea junimismului a continuat-o E. Lovinescu, gruparea lui, „Sburătorul”, şi, prin el, o minoritate vizibilă şi luminoasă, cu Camil Petrescu şi Hortensia Papadat-Bengescu în prim-plan, cu marele, uriaşul Liviu Rebreanu şi cu urmaşii – striviţi mai apoi sub talpa stalinismului, chiar dacă revenind, cât şi cum se putea, în atenţie – din cadrul „Cercului Literar” de la Sibiu (tineri universitari clujeni adunaţi în jurul lui Lucian Blaga şi Liviu Rusu).

– Lehamitea la români – ne pierde sau ne salvează?

– În general lehamitea (spleen-ul, ennui-ul, acedia) îmi pare detestabilă, chiar dacă mă ispiteşte şi pe mine, nu doar o dată. În fond, vorbim aici despre o irosire de timp, de şanse, de... viaţă. Eugen Barbu a dedicat un roman acestui alean (Săptămâna nebunilor), goncearovizând fanarioticeşte şi imitând la scară carpatică abordarea expresivă şi stilistică a lui Márquez din Toamna patriarhului, parcă. În pofida acestui moment literar, însă, predictibil încă din Princepele, lenea de a trăi şi de a face îmi pare – fără nicio ezitare – forma cea mai deplorabilă şi ignobilă a irosirii de sine, o batjocură la adresa vieţii înţeleasă ca posibilitate de autodefinire şi autoafirmare.

Ca om născut în vestul ţării şi trăind în centrul ei, aparţin unui spaţiu care împărtăşeşte un anume respect faţă de activitatea constructivă, metodică. Ţin de un microunivers regional care preţuieşte până şi varianta stereotipă şi banală a acestei linii comportamentale: birocratismul. Preferabil ritmul, muzicii atonale, colcăirii sterile, ca să zic aşa.

Cum te poate salva delăsarea, abandonul de sine şi de ceilalţi? Am naivitatea de a crede într-un soi de eroism cotidian, fie şi neobservat de alţii.

– Tricksterii pe care i-aţi selectat – umorul, singurătatea, batjocul, râsuplânsu etc. –reprezintă o scuză, o reacţie sau o consecinţă a vieţii acestui ins medioeuropean?

– Cele la care vă referiţi sunt simptome şi consecinţe ale unei stări de fapt. Ca să dezvolt articulat toate cele necesare unei mai bune înţelegeri ar trebui alte tomuri (nu este exclus să încerc să le şi scriu). Dar Europa Mediană încearcă să se autodefinească şi să îşi prezerve profilul în istorie încă din vremea regatelor barbare (Regatul Got din Carpaţi, Imperiul Hunic cu arealul central prin aceste părţi de Europă, Imperiul Avar în Banat, Transilvania şi mai la sud de România actuală etc.), continuând prin tentativele hegemonice medievale ale Ungariei (până în 1526), ale Poloniei (până la partiţiile din sec. al XVIII-lea) şi ale Austriei (până în 1918 inclusiv). În general, acest lung trecut de tentative zădărnicite de a pune împreună, sub diverse drapele şi blazoane, partea noastră de Europă, spre a nu rămâne în poziţii ancilare nici faţă de Vest, nici faţă de Est, nu au fost percepute în continuitatea lor. E vorba de mai mult de un mileniu de definiri şi redefiniri, de ajustări şi amalgamări războinice şi diplomatice. Şi lucrurile continuă: doar de când sunt eu pe lume, geopolitica zonei a fost marcată de dispariţia paşnică sau războinică a unor state (Cehoslovacia, Iugoslavia), de războaie europene (în Balcani, în Ucraina), ceea ce arată cât de departe suntem de o stabilizare pe termen lung a zonei. Trăim în siajul unei domnii de jumătate de secol a Răsăritului Roşu asupra Europei Mediane, iar astăzi Kremlinul s-a semeţit din nou, cu aceleaşi aspiraţii, de nu cumva şi mai nebuneşte extinse.

Pe tot acest parcurs au existat, desigur, atitudini eroice, episoade de sublim şi de tragedie, iar dacă le căutăm nu avem nevoie de prea multă dibăcie pentru a da de ele (de la Iancu de Hunedoara la Varna şi Belgrad până la Tadeusz Koszciuszko şi Cei Treisprezece Generali ai armatei revoluţionare paşoptiste maghiare, de la Bălcescu la Avram Iancu, la Jan Palach şi Liviu Babeş etc.). Totuşi, ele sunt excepţionale, restului populaţiei rămânându-i la îndemână mai cu seamă sentimentele, atitudinile şi gesturile ce marchează cu însemne proprii cotidianul; substitute de sacrificiu eroic, de ţipăt, de jale, de sfidare, de exprimare a revoltei faţă de insuportabilul aparent eternizat. În asemenea context, tricksterul devine o figură proeminentă fără a părăsi orizontul obişnuitului unei vieţi în căutare de supape. În fond, să fii însângerat şi batjocorit şi să găseşti forţa de a surâde, de a te distanţa, de a da chiar cu tifla întregii situaţii nu este, şi aceasta, o formulă sublimă de salvare a onoarei şi de perpetuare a speranţei?

– Cum s-a descurcat ethosul românesc – cu toate caracteristicile sale – faţă în faţă cu pandemia? Au fost reacţii pe care le-aţi fi intuit?

– Ca mereu în istorie, românii au depăşit prima spaimă râzând de izolete, făcând haz de cutare lideră politică stridentă, bătându-şi joc când de lipsa vaccinului, când de vaccinarea devenită de rigoare... Pe scurt, au produs o mare hărmălaie confuză şi confuzionantă, nu o dată jelind kitsch pierderile sau comportându-se demn în contexte îngrijorător de neserioase... O istorie a pandemiei româneşti ar sublinia excesele conjuncturale, dar nu sunt sigur că ele se cuvin puse pe seama firii românilor care, ca orice popor, sunt foarte diferiţi între ei.

Intuiţii? Dacă le am, nu mă las pe seama lor. Încerc să le verific, să le argumentez, când, cum şi pe unde pot. Singura mea intuiţie în privinţa românilor, dintre care fac parte, este că, în ciuda emigrărilor masive, a naşterilor împuţinate, a depresiei şi a neîncrederii funciare în ceea ce vine, românii au un viitor.

© 2007 Revista Ramuri